Ancorat puternic în medievalitate românească, președintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, a conferențiat la Suceava, în Cetatea de Scaun, pe tema ”Sadoveanu și Ștefan cel Mare”, două personalități pe care le-a numit ”incorecte politic”. În prezența a numeroase personalități locale și a unor participanți din țară, academicianul a vorbit despre lucruri știute sau mai puțin știute din viața celor doi, unele raportate la prezent și cu ecou către viitor. Cei prezenți au plecat acasă cu noi cunoștințe sau noi puncte de vedere despre cunoștințele pe care le aveau deja, dar și cu cărți semnate de președintele Academiei Române.
Emil Ursu- director Muzeul Național al Bucovinei
“Acest eveniment n-ar fi fost posibil fără sprijinul Asociației Vasile Balș și fără sprijinul personal al domnului Stelian Nistor, căruia îi mulțumim foarte mult.”
În debutul conferinței, Asociația Cultul Eroilor i-a înmânat președintelui Academiei Române medalia de onoare a asociației.
Gen. de brigadă(r)- Ion Burlui- președinte Asociația Națională Cultul Eroilor Regina Maria
“Asociația Cultul Eroilor filiala Suceava apreciind modul în care promovați sentimentele naționale, apreciind modul în care dezveliți și arătați adevărata istorie a românilor, fără ură, fără părtinire, în schimb cu fermitate, dorește să vă ofere medalia de onoare a asociației pe care vă rugăm să o primiți.:
Conferința pe care președintele Academiei Române Ioan Aurel Pop a susținut o la Cetatea de Scaun a Sucevei a avut ca temă ”Sadoveanu și Ștefan Cel Mare”, două personalități pe care le a numit ”incorecte politic”.
Prof. Ioan Aurel Pop- președintele Academiei Române
“Fiind în Cetatea Sucevei, v ați gândit cu toții că nu se poate să nu vorbesc despre Ștefan Cel Mare, care avea un cult în Transilvania. Lumea nu prea știe azi că nu mai sunt oameni curioși. Ștefan Cel Mare, prin averile pe care le avea în Transilvania, era între primii cinci magnați ai Ungariei. Nu avea numai Ciceu și Cetatea de Baltă, sigur, spre sfârșitul domniei, cum știm noi, mai achiziționase și alte sate și se purta în Transilvania ca un guvernator. De altfel a și fost numit de către regele romanilor, viitorul împărat romano-german, guvernator al Transilvaniei. Gândiți vă ce vremuri erau atunci, vremuri extraordinare, când Moldova, Moldova toată cu peste o sută de mii de kilometri pătrați după măsurătorile noastre de astăzi, avea suprafața Belgiei, Olandei și Danemarcei la un loc, cu câțiva kilometri pătrați mai puțin. Repet, suprafața Belgiei, Olandei și Danemarcei la un loc, asta era țara Moldovei. care se întindea de la Carpații Orientali, cum zicem noi astăzi, până la Nistru și de la Ceremuș, până la Chilia, Cetatea Albă, Gurile Dunării, Limanul Nistrului. Sadoveanu a proiectat o imagine pe alocuri idealizate asupra evului mediu românesc. Dar în acest ideal imaginat de el, se scaldă realul. Tablourile sale despre trecut sunt verosimile, pline de farmec și de culoare, pentru că niciun detaliu nu este uitat. Puțin mai înțeleg astăzi, în felul în care o făcea Johann Gottfried Herder, puțin mai înțeleg, zic, spiritul poporului, Volksgeist, încadrat într-o idee de filosofie a istoriei. Cei mai mulți critici ai lumilor, inclusiv criticii lui Ștefan cel Mare, plictisiți de realități și de elogiu realităților, amestecă cu voie sau fără voie planurile, încât creația culturală se lovește din când în când de negări drastice. Cu toate acestea, personalitățile istorice nu-și pot modifica destinul. Ele rămân ceea ce au fost. Statutul lor real există și nu trebuie decât dezvelit cu răbdare, dar mai ales cu multă știință și cu conștiință. Că fără conștiință, degeaba avem știință. Obligația istoricilor de meserie e să elimine aspectele legendare, exagerările, confuziile și să arate un Ștefan cel Mare ca personaj istoric. Atât cât este omenește posibil că omul n-are acces la adevărul absolut. Adevărul absolut aparține lui Dumnezeu. Noi oamenii trebuie să ne mulțumim cu adevăruri parțiale, dar care sunt la fel de importante ca adevărul pentru noi, adevărul omenești. Mă întreabă unii, dar de ce mai căutăm adevărul dacă nu ajungem la el? Păi asta e farmecul vieții. Trebuie să l căutăm tot timpul și să ajungem cât mai aproape de el. Altminteri n am fi oameni.”
În prezența a numeroase personalități locale și a unor participanți din țară, academicianul a vorbit despre lucruri știute sau mai puțin știute din viața acelor doi, unele raportate la prezent și cu ecou către viitor.
Prof. Ioan Aurel Pop- președintele Academiei Române
“Noi împărțim timpul în trei, trecut, prezent și viitor. Dar câteodată uităm că din toate trei, numai trecutul e sigur. Păi el nu îl poate schimba nimeni. El rămâne cum a fost. A, noi îl schimbăm așa când vorbim despre el. Fie că nu știm totul, fie că vrem să l schimbăm, că suntem oameni. Prezentul ne scapă printre degete pentru că durează o clipă și el nu i terminat, se mișcă, iar viitorul e incert, numai bunul Dumnezeu îl știe. Noi oamenii putem să ne spunem părerea, dar nu există om pe lumea asta care să știe bine, sigur, ce va fi mâine, poimâine, peste un secol. Deci trecutul rămâne sigur, dar trecutul e experiență de viață. Pentru noi oamenii l-au făcut. Și atunci, din trecut e bine din când în când să ne inspirăm.”
La finalul discursului, într-o sesiune de întrebări și răspunsuri, profesorul Ioan Aurel Pop a vorbit despre cultură, patriotism și a încheiat cu o pildă despre politică.
Prof. Ioan Aurel Pop- președintele Academiei Române
“Aș vrea să-i fac să înțeleagă pe cei care chivernisesc această țară, că totuși fără Creangă și Sadoveanu, fără Minulescu, fără Topârceanu, fără un pic de istorie, fără un pic de etimologie, fără un pic de gramatică, și mai ales fără limba asta frumoasă, nu se poate trăi. Ori noi, în învățământ, acum ne batem joc și de limbă și de istorie, și de tradiții. Cineva mi a zis că geografia nu mai trebuie învățată, că tot ce se învață la geografie e pe Google. Atunci mergem în Carpații Orientali, ne suim, să zicem, în Călimani, în Pietrosu și acolo constatăm că n-avem semnal. Ce facem cu Google-ul acolo? Dacă nu cultivăm aici, în cel mai performant computer deocamdată, să cultivăm, să avem cunoștințe.
Toate se rânduiesc frumos după o regulă pe care o știm de mult de la Cicero și de la Cezar, în mintea noastră. Brăteanu, când era tânăr, i-a spus tatălui lui, bătrânul, vizirul, Ion C. Brăteanu, i a spus că vrea să facă politică, tânărul. Făcuse o călătorie în Transilvania în secret, de la Florica, pe Valea Oltului, a ajuns la Sibiu. Și taică-su l a întrebat, ”ce ai făcut acolo? Unde te ai dus? Ne ai îngrijorat, nu erau telefoane să anunți? Zice, mă băiete, vrei să faci politică, da. Ei, n-a venit vremea. Păi cum, că noi suntem o familie cunoscută, tu ai fost prim ministru. Da, da, zice, da. Înainte du-te și fă școală. Ce fel de școală? Să fac facultatea de drept? Du te și fă școala de drumuri și șosele, de poduri, poduri și șosele la București, pe urmă te trimit la Paris, să faci și acolo un pic de carte. Și mai vedem, când te întorci, te dau în grija lui Anghel Saligny”, cu care, de fapt, Brătianul bătrân nu se înțelegea. ”Și când o să mi spună el că ești pregătit, și când o să mi areți un siloz, un drum, o construcție făcută de tine, atunci o să spun și eu că ești gata să faci politică. Păi de ce, tată? Pentru că în viața asta, înainte de a face politică, întâi trebuie să faci ceva trainic și să i determini pe oameni să aibă încredere în tine, să te cunoască”.
Și așa s-a întâmplat. Și de aia a ajuns și fiul, după aceea, prim ministru al României, într-o perioadă grea, și a dus pe picioare soarta acestei țări și l a înfruntat pe marele istoric, Nicolae Iorga. Poate cel mai mare istoric pe care l am avut aici, de la dumneavoastră, din vecinătate, de la Botoșani, care vocifera și îl contrazicea pe toți că Iorga a fost, știți, o ființă vulcanică. Și știți că l-a întrebat pe Brătianu, ce să învăț eu de la dumneata un inginer? Măsura. Și Brătianu i-a spus, măsura, domnule profesor, măsura.”
