Cristina Mădălina Cernovschi are 21 de ani și o agendă plină. Nu vrea să lase dizabilitatea pe care o are de la naștere să-i fie piatră de moară. Studiază la Facultatea de Economie, Administrație și Afaceri din Suceava. Ar fi ales Psihologia, dar specializarea nu este disponibilă în regim de învățământ la distanță, singura variantă pe care mobilitatea limitată i-o permite.
„Între cursuri sunt pauze mari, de două-trei ore, timp în care ar trebui să am un ajutor constant. Programul facultății cu frecvență e greu de atins pentru mine. Așa că am ales altceva”, spune ea. Deși la Iași ar fi avut mai multe opțiuni în oferta educațională pentru învățământ la distanță, Cristina a aflat de la cunoscuți că în general condițiile de accesibilitate sunt și mai restrictive. Așa că a schimbat planuri și idealuri, ca să aibă un loc în realitatea noastră, așa cum este ea.
Educația la distanță nu înseamnă totuși că simplifică la absolut lucrurile pentru ea. Contextul de învățare este mai dificil, iar la materiile complicate Cristina rămâne adesea singură în fața unor întrebări fără răspuns.
Cristina Mădălina Cernovschi
Sursa foto: Cristina Mădălina Cernovschi
Într-un alt colț al Sucevei, Ioana Sorina Amariței își reface viața. La 18 ani, un accident de mașină provocat de un șofer adormit la volan i-a schimbat complet destinul. A ieșit din impact cu o fractură de coloană și o nouă viață, una într-un scaun rulant. S-a pregătit pentru bacalaureat între spital și clasă, apoi a amânat facultatea timp de doi ani. „Realitatea m-a obligat să aleg: să rămân în pat și să-mi plâng de milă sau să-mi trăiesc viața așa cum este. Într-o seară de disperare, am făcut alegerea”, spune ea. A ales să studieze Psihologia și a învățat să conducă o mașină adaptată pentru persoanele cu handicap. Dar provocările nu s-au oprit. Parcările pentru persoane cu dizabilități sunt, în realitate, un teritoriu al abuzului. „De multe ori, am găsit locurile ocupate de oameni fără dizabilități. Mă priveau încurcat sau ironic când le ceream să le elibereze”, povestește Ioana.
A devenit psiholog clinician și psihoterapeut în supervizare, cu misiunea declarată de a schimba percepțiile asupra dizabilității în România, unde oamenii te văd fie ca un erou, fie ca un caz social.
Ioana Sorina Amariței
Sursa foto: Ioana Sorina Amariței
Voința se reabilitează cel mai greu
La Rădăuți, în centrul medical de neuro-reabilitare „Kineto start”, Eliza Baciu vede zilnic ce înseamnă curajul: nu cel din filme, ci acela care se manifestă în repetiții obositoare, în dureri cronice, în căderi repetate și în voința de fier de care este nevoie ca să o iei iar și iar de la capăt.
„Deși persoanele care au diverse afecțiuni psiho-motorii pot întâmpina dificultăți în a se integra în societate din prisma mobilității scăzute, acestea dovedesc în multe cazuri o voință extraordinară de a se autodepăși, ambiție și curaj pentru a face față provocărilor de zi cu zi. Fiecare este diferit și marea majoritate a persoanelor cu dizabilități necesită ajutor pentru a reuși să se îngrijească, să se îmbrace sau să se deplaseze”, a declarat Eliza Baciu.
Eliza Baciu
Sursa foto: Adrian Luta (Via: Kineto start)
O perspectivă macro
Potrivit unui raport oficial al Autorității Naţionale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi, la 31 decembrie 2024 în România avem 960.428 persoane cu dizabilități (numărul total raportat). Nord-Estul este pe locul doi în statistica per regiuni de dezvoltare.
Sursă grafic: Raport Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi
Strategia națională 2021-2027 privind drepturile persoanelor cu dizabilități arată că „accesul persoanelor cu dizabilități la educația terțiară este foarte limitat”. În același document se arată că „o cercetare realizată la nivel european estimează că, la nivelul anului 2017, doar 7% dintre studenții din România declară că au o dizabilitate, afecțiune cronică sau alte limitări de natură funcțională. Valoarea este cea mai scăzută dintre cele înregistrate în celelalte țări europene”.
Poveștile Cristinei, ale Ioanei și ale pacienților Elizei nu sunt excepții. Sunt reflexii ale unei Românii în care dizabilitatea este o realitate ignorată atât pe plan național, cât și pe plan local. În spatele cifrelor și strategiilor naționale se află oameni care își construiesc vieți întregi din obstacole zilnice. Visează, învață, muncesc, își iau viața în mâini. Chiar și atunci când mâinile tremură sau picioarele nu-i mai ascultă.
Toți demonstrează că dizabilitatea nu anulează ambiția. Nu slăbește inteligența, curajul sau nevoia de apartenență. Ce o slăbește este lipsa de rampă, lipsa de încredere, lipsa de voce.
Redactor: Andreea Gheliuc
